PLAI NATAL
DINU POŞTARENCU
ÎNTEMEIEREA SATULUI VOLINTIRI
Situat în partea de sud-vest a raionului
Ştefan-vodă, în valea Bebei, satul Volintiri îşi începe numărătoarea anilor relativ
nu demult - din anii 20 ai secolului al XIX-lea. Întemeierea lui s-a produs în
virtutea politicii ţariste de colonizare a sudului Basarabiei.
La 19 februarie 1827, împăratul Nicolae
I a aprobat regulamentul elaborat de către Comitetul de Miniştri al Rusiei referitor
la stabilirea în Basarabia a cazacilor zaporojeni, proveniţi din dreapta
Dunării, şi a voluntarilor care luptaseră împotriva otomanilor în timpul
războiului ruso-turc din anii 1806-1812.
Cazacii de dincolo de Dunăre erau
urmaşii acelor zaporojeni care, nemulţumiţi de lichidarea, în 1773, de către
autorităţile ţariste a Secei zaporojene, emigraseră încolo sub oblăduirea
Porţii Otomane. O parte dintre ei, convinşi de generalul I.I. Michelson, s-au
înrolat, în toiul războiului ruso-turc din 1806-1812, în armata rusă.
Voluntarii participaseră la acest război în cadrul detaşamentului condus de
Nicolae Cantacuzino (?-1841), precum şi în cel organizat de boierul Corbea.
În regulamentul respectiv se menţionează: „l. Cazacilor
zaporojeni, care s-au aşezat în Basarabia şi care, în viitor, se vor mai aşeza
aici, să li se propună, după cum vor prefera, să se bucure de drepturile şi
privilegiile dăruite de împărat coloniştilor, acordându-le, în plus, şi îndemnizaţia
ce a fost solicitată de contele Voronţov, prin punerea în circulaţie pe un
termen de 10 ani, în favoarea lor, a sumei obţinute din concesiunea de stat a vinurilor
în localităţile lor şi asigurându-i, în limita posibilităţilor, cu lemn din
fondul statului pentru construcţia caselor, dar cu condiţia ca ei să fie subordonaţi
Direcţiei Coloniale, pe baze generale. Sau, dacă vor dori să se stabilească separat
de administraţia colonială, în acest caz, repartizându-le suprafaţa necesară de
pământ şi refuzându-le, la aprecierea puterii locale, indemnizaţii prin scutirea,
pentru un anumit timp, şi anume: pe 10 ani de plata impozitelor, de încartiruire
şi alte înlesniri, să nu fie egalaţi în privinţa altor drepturi şi privilegii,
cu coloniştii străini, stabiliţi în baza regulamentului general.
100
2. O astfel de posibilitate de a alege
să fie acordată şi voluntarilor de diferite etnii, care au slujit în armata
noastră, în favoarea cărora contele Voronţov, apoi şi contele Palen, solicită
avantaje egale cu cele oferite coloniştilor zaporojeni”1.
Astfel, cazacii zaporojeni întemeiază
satele Acmanghit* şi Starocazacie, iar voluntarii – satul care va căpăta
denumirea de Volintiri sau, în pronunţie rusească, Volontirovca. Prin urmare,
ziua de 7/19 februarie 1827 poate fi considerată drept data întemeierii Volintirilor. Denumirea satului provine de la cuvântul volintir, cunoscut
astăzi şi sub forma de voluntar – persoană
care se oferă de bună voie pentru a face serviciul militar, care ia parte la o
campanie militară din proprie iniţiativă. Fiind de provenienţă franceză (volontaire
în limba respectivă), cuvântul volintir
a pătruns în vocabularul limbii române, se pare, prin filiera limbii ruse (volontior
în ruseşte), încetăţenindu-se sub această formă în timpul războaielor
ruso-otomane.
Despre această origine a denumirii
satului vorbea încă în secolul trecut Alexandru Buruiană, parohul bisericii din
Volintiri, cel care, la 1877, a publicat un interesant studiu despre sat**,
menţionând în el: „Staniţa e numită după numele voluntarilor”2.
Cu toate acestea, denumirea de Volontirovca, dată de
guvernanţii străini, a prins rădăcini slabe în rândul localnicilor. Acelaşi Al.
Buruiană relatează că localitatea, „odinioară şi în prezent, este cunoscută cu
denumirea de Bebei, şi nu Volontirovca”3.
La începutul secolului al XX-lea, Zamfir
Arbore a consemnat în acest sens că „Volantirouca” este un „nume puţin cunoscut
de locuitori, dar recunoscut oficial”4.
Constatăm, deci, că satul, de-a lungul
anilor, mai poartă încă o denumire – Bebei, de provenienţă turcică. Din
lucrarea lui Al. Buruiană aflăm că, „potrivit istorisirilor locuitori vechi,
satul poartă această denumire din cele mai îndepărtate vremuri – de pe timpul
dominaţiei turceşti, ea fiind împrumutată de la pârăul ce curge prin mijlocul
acestei staniţe, astăzi îndiguit”5, anterior vărsându-şi puţina apă
în râuşorul Sărata.
După cum ne povesteşte în continuare preotul
Buruiană, oamenii în vârstă presupuneau că valea Bebei a fost stăpânită de
tătarii nogai, care aveau aici ocoale, iar despre aceasta „servesc şi astăzi drept
mărturie câteva fântâni”6.
Această denumire tătărască, sub o formă
aproape identică – Bebeul, este prezentă
pe harta Carte de la Moldavie,
întocmită pe parcursul războiului ruso-turc din anii 1768-1774 de către F.G. de
Bawr. Deşi figurează de trei ori, nici una din ele nu este indicată pe locul
viitorului sat Volintiri. O denumire, probabil a unei câşle tătăreşti, este înregistrată
la sud de satul Caplani (Kaplan), localitatea respectivă fiind situată pe
râuşorul Hagider (Hadgideree FI.). Celelalte două aşezări omeneşti, purtând
aceeaşi denumire Bebeul, sunt plasate
pe hartă în partea superioară a râuşorului Alcalia (Halkalia FL).
Denumirea oficială – Volontirovca – nu a
fost dată satului din momentul întemeierii lui. Ea apare în documentele vremii
ceva mai târziu. Bunăoară, dintr-un dosar, deschis la 9 noiembrie 1827, aflăm
că „33 de oameni ai comunităţii volintirilor (Obşestva volantirov)”1 au înaintat o jalobă
asupra ispravnicului ţinutului Akkerman, care îi impunea să plătească dijmă.
La 17 iulie 1828, „comunitatea
volintirilor, o parte dintre care erau domiciliaţi în oraşul Chişinău, iar o altă
parte erau stabiliţi în satul
*Situat pe râuşorul Sărata, nu departe de vărsarea lui în
lacul Sasâk (Kunduk). Actualmente se numeşte Belolesie şi se află în
componenţa Ucrainei.
**Repartizat în câteva numere ale periodicului eparhial
chişnăuian din acest an, studiul oferă cititorului date referitoare la istoria
satului, descrie obiceiurile şi ritualurile răspândite în Volintiri cu ocazia
sărbătorilor religioase, precum şi cele legate de naşterea copilului, botez şi
înmormântare, prezintă colindele de Crăciun, iar la sfârşit vorbeşte despre
starea morală a enoriaşilor volintireni.
101
Babei”, au adresat o petiţie Consiliului Suprem
al Basarabiei8. După cum observăm, la etapa iniţială, denumirea
Bebei (Babei) era utilizată şi în acte oficiale.
Într-o adresă din 17 iulie 1834, prin
care Administraţia Financiară a Basarabiei înştiinţa Consistoriul chişinăuean
despre defalcarea unei suprafeţe de pământ clerului din acest sat, este scris „Volontirovca”9.
Conform unui document din 29 septembrie
1827, pe pământul viitorului sat Volintiri se aşează cu traiul „55 de familii
ale voluntarilor”10.
Însă Al. Buruiană afirmă că iniţial, în
1827, „populaţia Volintirilor era alcătuită doar din 21 de familii (44 de reprezentanţi
ai sexului masculin şi 31 de reprezentante ale sexului feminin)”11.
Pe de altă parte, informând cititorul că
s-a bazat pe date de arhivă, fără a preciza izvorul utilizat, cercetătorul I.A.
Anţupov indică o altă cifră: „în 1827, 144 de familii au întemeiat satul
Volintiri”12.
Din documentul de arhivă la care ne-am
referit mai sus aflăm că cele 55 de familii au sosit aici din diferite locuri
ale regiunii Basarabia13. O parte dintre aceste familii continuau „să
fie înregistraţi la locurile iniţiale de trai, potrivit ultimului recensământ
din 1824”14.
Întrucât voluntarii erau scutiţi de
impozite la locurile de trai de odinioară, autorităţile basarabene au dat
dispoziţie să fie întocmite actele necesare, care urmau să fie expediate
sectoarelor poliţieneşti, în raza cărora aceştia au avut domiciliu, până a se
stabili pe domeniul statului, şi de a le obliga să noteze în dreptul fiecăruia din
ce categorie socială fac parte”15.
NOTE
1.
История Молдавии. Документы
и материалы. Том III. Часть III.
Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии. 1812-1861 гг., Кишинев, 1969, р.
141.
2. Кишиневские епархиальные ведомости, 1877, nr. 13, p. 537.
3. Ibidem, р. 532.
4. Z. Arbore, Dicţionarul geografic al
Basarabiei, Bucureşti, 1904, p. 25.
5. Кишиневские епархиальные ведомости, 1877, nr. 13, p. 532.
6. Ibidem. р. 534.
7. ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1125, f. 1.
8. ANRM, F. 6, inv. 2, d. 3, f. 1.
9. АNRM, F. 208, inv. 2, d. 104, f. 6.
10. ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1026, f. 3.
11. Кишиневские епархиальные ведомости, nr. 16, p. 672.
12. И.А. Анцупов, Государственная
деревня Бессарабии в XIX веке (1812-1870 гг),
Кишинев, 1966, p. 32.
13. ANRM, F. 3, inv.l, d. 1026, f. 3.
14. Ibidem.
15. Ibidem, f. 4.
102
© Dinu Postarencu, 1995.
No comments:
Post a Comment