Vasili Kelsiev – Amintiri despre Dobrogea (fost ataman al lipovenilor, extras din "Traite si chibzuite. Amintiri" 1868, Sankt-Petersburg)
Din primele zile ale sosirii mele la Dunăre a început să mă uimească dragostea pătimaşă faţă de Rusia a sectanţilor noştri, refugiaţi pe aceste meleaguri pentru credinţă, pentru bărbi, pentru a scăpa de recrutare, ca şi a celor ce nu ţineau de vreo sectă, fugiţi, după cum se spune prin părţile locului, din motive personale, adică pentru falsificare de bani, pentru vreo potlogărie făcută acolo, pentru că au trebuit să trimită pe cineva pe lumea cealaltă şi pentru alte ştrengării de acest fel. Aceşti oameni, din care o jumătate nu se poate întoarce în Rusia, iar cealaltă nu îndrăzneşte, îi sunt până-ntr- atât de devotaţi, încât orice prospătură sau novice se bucură de cea mai bună primire din partea lor, pentru simplul motiv că poate să le dea noi informaţii despre Pământul Rusesc. Primesc cu mândrie, cu încântare veştile despre eliberarea ţăranilor, despre abolirea pedepselor corporale, despre judecata publică, despre scurtarea perioadei de slujbă în armată, se fălesc că în Rusia au venit americani, se bucură sincer de orice succes al nostru în diplomaţie şi fac o propagand ă energică numelui de rus şi devotamentului faţă de Rusia printre populaţiile din jur. Această propagandă nu e făcută în mod conştient, nu există nici o intenţie clară în gesturile lor, nici un fel de sarcină, numai că până-ntr-atât sunt pătrunşi de dragostea şi respectul faţă de patria părăsită, încât molipsesc prin ele pe toţi cei din jur. În prăvălia sau la moara vreunui molocan, starover ori scapet veţi întâlni tot timpul un grec, un bulgar, un moldovean sau chiar un evreu, cu care gazda discută despre Rusia şi o laudă până la exagerare, or, se ştie în ce măsură oamenii care nu şi-au văzut de multă vreme patria şi care tânjesc amarnic de dorul ei îi exagerează toate calităţile şi uită de toate lucrurile care cu adevărat sânt rele. Nu au împotriva Rusiei decât teama că vor fi chemaţi înapoi sau că trupele noastre vor pătrunde în aceste teritorii şi ei vor fi nevoiţi să fugă. E de înţeles, dată fiind dispoziţia mea de atunci, ce efect aveau asupra mea schismaticii cu iubirea lor exaltată faţă de Rusia. Doar ei, ca şi emigranţii polonezi, ştiau în Iaşi cine sunt, iar primii încercau în mod constant să mă convingă : „Ajunge cât ai colindat prin meleaguri străine, Vasili Ivanovici, întoarce-te cu bine, timpurile sunt prielnice, suveranul o să te ierte !...”.
[…] Mi-au căzut întâmplător în mâini documente despre schismatici, pe care le-am editat la Londra. O anume consecvenţă logică necesită ca, odată intrat în horă, neapărat să joci. În vreme ce revoluţionarii noştri stăteau închişi între patru pereţi şi cugetau la influenţa pe care o au asupra poporului, cum poate fi acesta mobilizat, şi-şi făceau planuri prin ce mijloace poate fi el împins înainte, eu am plecat în Rusia(nascut in Sank Peterburk a trait exilat mare parte din viata in Londra) cu un paşaport turcesc, după care m-am pomenit în Turcia, pentru a ajunge la deplina convingere că punctele de vedere pe care noi le împărtăşeam nu prindeau în rândul maselor. Concluzia era cumplită şi nu voiam să cred în ea. La început, în Tulcea, printre ruşi, mai aveam impresia, fie că mă-nşel, fie că nu sunt destul de dibaci pentru a face ceva înţelept. Nu mai vorbesc de propagandă : am hotărât, o dată pentru totdeauna, să renunţ la orice speranţă de a determina mulţimea – or, mulţimea acolo este cu preponderenţă ştiutoare de carte – să citească „Kolokol” şi „Obşcee Vece”; până şi a răspândi proclamaţiile Zemlea i Volea; până şi a înfiinţa şcoli sau vreo asociaţie n-am reuşit, or asociaţiile în Tulcea ar fi fost deosebit de utile pentru ruşi, chiar numai pentru faptul că i-ar fi pus pe maloruşii proprietari de pământ într-o poziţie de independenţă mai clară faţă de măruntele legi ale autorităţilor turceşti, faţă de tot felul de potlogării, iar pe velikoruşi i -ar fi ferit de jaful răscumpărării de sare ori a peştelui. Mai mult, Rusia de peste Dunăre, al cărei reprezentant am devenit şi de care m-am legat cu tot sufletul, ar fi ajuns, dacă reuşeam să convingem mulţimea, într-o relaţie de semi-independenţă faţă de Poartă, faţă de Moldova sau faţă de Serbia. Îmi doream foarte mult acest lucru. Mânat de nevoi, în lipsa unei alte patrii, am hotărât să mă stabilesc pentru totdeauna la Tulcea, cu unicul scop de a-mi sluji cu ceea ce pot noua ţară. Chiar dacă se află sub puterea turcilor, Dobrogea e totuşi Rusia, eram va să zică acasă, poporul de aici era al meu, iar în mijlocul său mă simţeam absolut în afara primejdiei. Dobrogea este un ţinut al refugiaţilor; a fi fugar e mai bine decât deportat, voiam să fac din el un colţ liniştit şi cald pentru toţi semenii noştri. Dorinţa proprie sau vremurile i- au determinat pe ruşi să recurgă la ospitalitatea sărăcăcioasă a gurilor Dunării însă, în orice caz, eram pentru Rusia cu totul inofensivi sub aspect politic sau, cel puţin, faţă de politica ei externă. În apropierea hotarelor ei, printre vagabonzi, fugari, dezertori, ne-am fi făcut un cuib paşnic, ne-am fi simţit cu toţii ca acasă, am fi auzit limba noastră rusă şi am fi avut posibilitatea să vedem şi să studiem acest popor, pe care-l iubeam cu atâta sinceritate şi pentru fericirea căruia ne-am ales cu "moartea politică".
Nimic din toate acestea n-am reuşit să fac, ceea ce m-a pus în încurcătură. Singurul lucru pe care l -am obţinut, într-un an şi jumătate cât am slujit ca ataman, a fost să nu permit să ajungă la instanţele judecătoreşti ale Turciei nici un litigiu dintre ruşi, fapt ce a salvat de la ruinare câteva sate, printre ele târgurile Isaccea şi Chilia, am câştigat câteva procese neverosimile, în care schismaticii noştri au fost nedreptăţiţi de fel şi fel de escroci, am obţinut pentru ei două, trei înlesniri, dar să-i unesc într-un tot, să fac din ei ceva în genul unei republici vasale n-am reuşit, şi n-am reuşit dintr -o pricină ciudată şi în acelaşi timp simplă. Este întocmai acea Rus' de pe vremea lui Rurik, în Dobrogea fiecare trăieşte împreună cu neamul său şi un neam se ridică împotriva altui neam. Să pun în acord interesele satului Jurilovca cu cele ale satului Slava era ceva imposibil; în aşa fel au ştiut să se certe unul cu altul, să se bănuiască reciproc în tot felul de intenţ ii perfide, în aşa fel s-au căsătorit între ei, s-au încuscrit ş i s-au ocărât, că alte interese, în afara celor personale, nu le stau în caracter. O cumplită lipsă de încredere şi o deplină ură faţă de autonomie. Spre exemplu, m-am convins în scurtă vreme că nimeni de acolo nu va recurge la judecata semenilor săi, la judecata de pace sau, cum se spune pe acolo, după legile căzăceşti, în cadrul obştii. Obştea, la o adică, este un judecător slab : fie că e părtinitoare până peste poate faţă de cel învinuit, fie că amestecă, ceea ce se întâmplă mai des, problemele de azi cu cele de ieri, ba chiar demult apuse şi pentru toate dintr-o dată hotărăşte ce se cuvine, după propriul discernământ. Paşa sau miudirul (ispravnicul) se bucură de mai multă încredere şi respect decât bătrânii din sfat; la el merg cu plăcere spre a fi judecaţi, din simplul motiv că miudirii sunt oameni străini, de alt neam, care nu cunosc nici limba rusă, nu ştiu nici de ciorovăielile dintre ruşi, nu înţeleg de ce Goncear e mai demn de încredere decât Nos, şi de ce Dubovâi e mai de soi decât Şmargun. Turcilor le e indiferent ce au în comun Şmargun, Dubovîi, Goncear şi Nos; se înţelege că nu-i mare lucru să-i duci de nas şi nu-i mare lucru să-i câştigi de partea ta, însă de judecat judecă astfel : dacă e să ne bată, n-au decât s-o facă, numai să nu fie de-ai noştri; ofensa adusă de nu ştiu care Ahmet, Rasim, Mustafa e totuşi mai uşoară decât cea adusă de ai tăi, de preotul Grigori, de Raznoţvetov sau Busurka… Cum să împaci o astfel de lume? Cum să faci din ea un întreg? Mă minunam nu o dată de vrajba din sânul Rusiei noastre de peste Dunăre şi o examinam cu o curiozitate ieşită din comun. Mi-era pe deplin clar pentru ce slavii, vesii, merii şi ciuzii şi-au trimis solii la varegi, cu una dintre cele mai umile rugăminţi : „Fiţi judecătorii noştri şi ne cârmuiţi, pământul la noi, cică, e întins şi îmbelşugat, dar orânduială în el de nici un fel”. Bate-ne, numai nu fii dintr-ai noştri, încalecă-ne, doar străin să fii! Iată logica indispensabilă a tuturor ţinuturilor de acest fel, iar Gostomâsl, care a dat sfatul plin de deznădejde că, în afară de varegi, popor de alt neam, nimeni dintre străini nu va şti să instaureze nici judecata, nici ordinea, avea, după cum se vede, dreptate. Mi se părea adesea, când priveam pestriţa Dobroge, că, dacă dintr-o dată, iac-aşa, din senin, într-o preafrumoasă zi, dispare stăpânirea turcă şi autorităţile turceşti părăsesc Tulcea, Isaccea, Chilia, Babadagul, Măcinul, Kustendji, precum şi alte târguri de judeţ din Dobrogea noastră, atunci noi, reprezentanţii diferitelor ei popoare, limbi, secte, din prima zi ne vom pierde complet cumpătul, nu vom şti ce să facem, din a doua ne vom certa, iar din a treia vom invita prin scris de oriunde, dacă nu din Rusia, atunci din Paraguay, nişte varegi, capabili să se stabilească pe locurile noastre. Cu toate acestea, doream cu toţii în mod sincer numai binele şi prosperitatea ţinutului nostru şi aveam cu toţii interesul să veghem la înflorirea lui!
No comments:
Post a Comment