Vasili Kelsiev – Amintiri despre Dobrogea (ROM)

 Vasili Kelsiev – Amintiri despre Dobrogea (fost ataman al lipovenilor, extras din "Traite si chibzuite. Amintiri" 1868, Sankt-Petersburg)

Din primele zile ale sosirii mele la Dunăre a început să mă uimească dragostea pătimaşă faţă de Rusia a sectanţilor noştri, refugiaţi pe aceste meleaguri pentru credinţă, pentru bărbi, pentru a scăpa de recrutare, ca şi a celor ce nu ţineau de vreo sectă, fugiţi, după cum se spune prin părţile locului, din motive personale, adică pentru falsificare de bani, pentru vreo potlogărie făcută acolo, pentru că au trebuit să trimită pe cineva pe lumea cealaltă şi pentru alte ştrengării de acest fel. Aceşti oameni, din care o jumătate nu se poate întoarce în Rusia, iar cealaltă nu îndrăzneşte, îi sunt până-ntr- atât de devotaţi, încât orice prospătură sau novice se bucură de cea mai bună primire din partea lor, pentru simplul motiv că poate să le dea noi informaţii despre Pământul Rusesc. Primesc cu mândrie, cu încântare veştile despre eliberarea ţăranilor, despre abolirea pedepselor corporale, despre judecata publică, despre scurtarea perioadei de slujbă în armată, se fălesc că în Rusia au venit americani, se bucură sincer de orice succes al nostru în diplomaţie şi fac o propagand ă energică numelui de rus şi devotamentului faţă de Rusia printre populaţiile din jur. Această propagandă nu e făcută în mod conştient, nu există nici o intenţie clară în gesturile lor, nici un fel de sarcină, numai că până-ntr-atât sunt pătrunşi de dragostea şi respectul faţă de patria părăsită, încât molipsesc prin ele pe toţi cei din jur. În prăvălia sau la moara vreunui molocan, starover ori scapet veţi întâlni tot timpul un grec, un bulgar, un moldovean sau chiar un evreu, cu care gazda discută despre Rusia şi o laudă până la exagerare, or, se ştie în ce măsură oamenii care nu şi-au văzut de multă vreme patria şi care tânjesc amarnic de dorul ei îi exagerează toate calităţile şi uită de toate lucrurile care cu adevărat sânt rele. Nu au împotriva Rusiei decât teama că vor fi chemaţi înapoi sau că trupele noastre vor pătrunde în aceste teritorii şi ei vor fi nevoiţi să fugă. E de înţeles, dată fiind dispoziţia mea de atunci, ce efect aveau asupra mea schismaticii cu iubirea lor exaltată faţă de Rusia. Doar ei, ca şi emigranţii polonezi, ştiau în Iaşi cine sunt, iar primii încercau în mod constant să mă convingă : „Ajunge cât ai colindat prin meleaguri străine, Vasili Ivanovici, întoarce-te cu bine, timpurile sunt prielnice, suveranul o să te ierte !...”.

[…] Mi-au căzut întâmplător în mâini documente despre schismatici, pe care le-am editat la Londra. O anume consecvenţă logică necesită ca, odată intrat în horă, neapărat să joci. În vreme ce revoluţionarii noştri stăteau închişi între patru pereţi şi cugetau la influenţa pe care o au asupra poporului, cum poate fi acesta mobilizat, şi-şi făceau planuri prin ce mijloace poate fi el împins înainte, eu am plecat în Rusia(nascut in Sank Peterburk a trait exilat mare parte din viata in Londra) cu un paşaport turcesc, după care m-am pomenit în Turcia, pentru a ajunge la deplina convingere că punctele de vedere pe care noi le împărtăşeam nu prindeau în rândul maselor. Concluzia era cumplită şi nu voiam să cred în ea. La început, în Tulcea, printre ruşi, mai aveam impresia, fie că mă-nşel, fie că nu sunt destul de dibaci pentru a face ceva înţelept. Nu mai vorbesc de propagandă : am hotărât, o dată pentru totdeauna, să renunţ la orice speranţă de a determina mulţimea – or, mulţimea acolo este cu preponderenţă ştiutoare de carte – să citească „Kolokol” şi „Obşcee Vece”; până şi a răspândi proclamaţiile Zemlea i Volea; până şi a înfiinţa şcoli sau vreo asociaţie n-am reuşit, or asociaţiile în Tulcea ar fi fost deosebit de utile pentru ruşi, chiar numai pentru faptul că i-ar fi pus pe maloruşii proprietari de pământ într-o poziţie de independenţă mai clară faţă de măruntele legi ale autorităţilor turceşti, faţă de tot felul de potlogării, iar pe velikoruşi i -ar fi ferit de jaful răscumpărării de sare ori a peştelui. Mai mult, Rusia de peste Dunăre, al cărei reprezentant am devenit şi de care m-am legat cu tot sufletul, ar fi ajuns, dacă reuşeam să convingem mulţimea, într-o relaţie de semi-independenţă faţă de Poartă, faţă de Moldova sau faţă de Serbia. Îmi doream foarte mult acest lucru. Mânat de nevoi, în lipsa unei alte patrii, am hotărât să mă stabilesc pentru totdeauna la Tulcea, cu unicul scop de a-mi sluji cu ceea ce pot noua ţară. Chiar dacă se află sub puterea turcilor, Dobrogea e totuşi Rusia, eram va să zică acasă, poporul de aici era al meu, iar în mijlocul său mă simţeam absolut în afara primejdiei. Dobrogea este un ţinut al refugiaţilor; a fi fugar e mai bine decât deportat, voiam să fac din el un colţ liniştit şi cald pentru toţi semenii noştri. Dorinţa proprie sau vremurile i- au determinat pe ruşi să recurgă la ospitalitatea sărăcăcioasă a gurilor Dunării însă, în orice caz, eram pentru Rusia cu totul inofensivi sub aspect politic sau, cel puţin, faţă de politica ei externă. În apropierea hotarelor ei, printre vagabonzi, fugari, dezertori, ne-am fi făcut un cuib paşnic, ne-am fi simţit cu toţii ca acasă, am fi auzit limba noastră rusă şi am fi avut posibilitatea să vedem şi să studiem acest popor, pe care-l iubeam cu atâta sinceritate şi pentru fericirea căruia ne-am ales cu "moartea politică".

Nimic din toate acestea n-am reuşit să fac, ceea ce m-a pus în încurcătură. Singurul lucru pe care l -am obţinut, într-un an şi jumătate cât am slujit ca ataman, a fost să nu permit să ajungă la instanţele judecătoreşti ale Turciei nici un litigiu dintre ruşi, fapt ce a salvat de la ruinare câteva sate, printre ele târgurile Isaccea şi Chilia, am câştigat câteva procese neverosimile, în care schismaticii noştri au fost nedreptăţiţi de fel şi fel de escroci, am obţinut pentru ei două, trei înlesniri, dar să-i unesc într-un tot, să fac din ei ceva în genul unei republici vasale n-am reuşit, şi n-am reuşit dintr -o pricină ciudată şi în acelaşi timp simplă. Este întocmai acea Rus' de pe vremea lui Rurik, în Dobrogea fiecare trăieşte împreună cu neamul său şi un neam se ridică împotriva altui neam. Să pun în acord interesele satului Jurilovca cu cele ale satului Slava era ceva imposibil; în aşa fel au ştiut să se certe unul cu altul, să se bănuiască reciproc în tot felul de intenţ ii perfide, în aşa fel s-au căsătorit între ei, s-au încuscrit ş i s-au ocărât, că alte interese, în afara celor personale, nu le stau în caracter. O cumplită lipsă de încredere şi o deplină ură faţă de autonomie. Spre exemplu, m-am convins în scurtă vreme că nimeni de acolo nu va recurge la judecata semenilor săi, la judecata de pace sau, cum se spune pe acolo, după legile căzăceşti, în cadrul obştii. Obştea, la o adică, este un judecător slab : fie că e părtinitoare până peste poate faţă de cel învinuit, fie că amestecă, ceea ce se întâmplă mai des, problemele de azi cu cele de ieri, ba chiar demult apuse şi pentru toate dintr-o dată hotărăşte ce se cuvine, după propriul discernământ. Paşa sau miudirul (ispravnicul) se bucură de mai multă încredere şi respect decât bătrânii din sfat; la el merg cu plăcere spre a fi judecaţi, din simplul motiv că miudirii sunt oameni străini, de alt neam, care nu cunosc nici limba rusă, nu ştiu nici de ciorovăielile dintre ruşi, nu înţeleg de ce Goncear e mai demn de încredere decât Nos, şi de ce Dubovâi e mai de soi decât Şmargun. Turcilor le e indiferent ce au în comun Şmargun, Dubovîi, Goncear şi Nos; se înţelege că nu-i mare lucru să-i duci de nas şi nu-i mare lucru să-i câştigi de partea ta, însă de judecat judecă astfel : dacă e să ne bată, n-au decât s-o facă, numai să nu fie de-ai noştri; ofensa adusă de nu ştiu care Ahmet, Rasim, Mustafa e totuşi mai uşoară decât cea adusă de ai tăi, de preotul Grigori, de Raznoţvetov sau Busurka… Cum să împaci o astfel de lume? Cum să faci din ea un întreg? Mă minunam nu o dată de vrajba din sânul Rusiei noastre de peste Dunăre şi o examinam cu o curiozitate ieşită din comun. Mi-era pe deplin clar pentru ce slavii, vesii, merii şi ciuzii şi-au trimis solii la varegi, cu una dintre cele mai umile rugăminţi : „Fiţi judecătorii noştri şi ne cârmuiţi, pământul la noi, cică, e întins şi îmbelşugat, dar orânduială în el de nici un fel”. Bate-ne, numai nu fii dintr-ai noştri, încalecă-ne, doar străin să fii! Iată logica indispensabilă a tuturor ţinuturilor de acest fel, iar Gostomâsl, care a dat sfatul plin de deznădejde că, în afară de varegi, popor de alt neam, nimeni dintre străini nu va şti să instaureze nici judecata, nici ordinea, avea, după cum se vede, dreptate. Mi se părea adesea, când priveam pestriţa Dobroge, că, dacă dintr-o dată, iac-aşa, din senin, într-o preafrumoasă zi, dispare stăpânirea turcă şi autorităţile turceşti părăsesc Tulcea, Isaccea, Chilia, Babadagul, Măcinul, Kustendji, precum şi alte târguri de judeţ din Dobrogea noastră, atunci noi, reprezentanţii diferitelor ei popoare, limbi, secte, din prima zi ne vom pierde complet cumpătul, nu vom şti ce să facem, din a doua ne vom certa, iar din a treia vom invita prin scris de oriunde, dacă nu din Rusia, atunci din Paraguay, nişte varegi, capabili să se stabilească pe locurile noastre. Cu toate acestea, doream cu toţii în mod sincer numai binele şi prosperitatea ţinutului nostru şi aveam cu toţii interesul să veghem la înflorirea lui!

POVESTEA VIEȚII LUI OSIP GONCEAROV. ULTIMUL ATAMAN AL CAZACILOR STAROVERI DE PE DUNĂRE (ROM)

POVESTEA VIEȚII LUI OSIP GONCEAROV. ULTIMUL ATAMAN AL CAZACILOR STAROVERI DE PE DUNĂRE - (Episodul XXV)

Nekrasovitii în război. Cucerirea Bucureștiului. Intelligence.

Despre acțiunile militare pe care le-au realizat strămoșii „lipovenilor” exista informații cât pentru un volum. Turcii ii foloseau ca trupe de comando decât ca avangarda. Fiind surprinși de un general neamț care a luptat de partea rușilor că în războiului din 1828, ei se ascundeau în păduri de unde atacau convoaiele rusești ce se deplasau cu valori sau informații dintr-o parte în alta a frontului. Au fost trimiși sa înăbușe răscoale anti-otomane sau ale unor pași care organizau puciuri, din Grecia și Romania pana în Egipt, unde călugărul Pavel găsește lângă Cairo în 1845 un mic schit de ortodoxi de rit vechi care avea legături cu manastirea din Slava. Fiind surprinși și în rapoartele țariste, că făceau paza cetăților din Tulcea, Isaccea și Macin fiind un fel de grăniceri, turcii având o mare încredere în ei, deși erau de origine rusească ii puneau sa apere cetățile tocmai de Rusia. Erau de asemenea puși la escortat transporturi de valoare intre Dobrogea și celelalte regiuni, având diverse misiuni cu caracter militar și în afara războiului. Deseori la adunarea haraciului și belicului, a taxelor otomane de la celelalte naționalități dobrogene, ei erau puși sa escorteze și sa păzească oficialul otoman de multitudinea de bandiți care bântuiau regiunea cu mult înainte de Terente și Cocoș.

În timpul Războiului Crimeei(1853-1856) după ce au fost incorporați forțat în regimentele de polonezi denumiți aberant „cazaci otomani” ai lui Sadik-Pasa, ei au plecat la tabăra militara de la Sumla, unde Osip Goncearov le-a dat informații turcilor despre retragerea dezorganizata a armatei otomane din Dobrogea. După cum scrie chiar generalul Sadîk:

„Aflând de la cazacul Goncearov, locuitor al Dobrogei, care se afla cu două zile înaintea armatei(otomane), ce se retrăgea cu repeziciune, care mi-a povestit despre modul indisciplinat în care se făcea retragerea, m-am dus la generalisim i-am spus totul. I-am sugerat să nu lase aceste trupe să intre în Șumla, pentru a nu demoraliza pe cele aflate acolo. I-am propus să le așeze în împrejurimi înainte de a le reuni cu cele de lângă cartierul general. Omer pașa m-a trimis cu escadronul meu pe ruta spre Dobrogea, de la Șumla la Bazargic Hacioglu, cu ordine pentru Mustafa pașa, ca să-și reorganizeze corpurile de armată„

Ulterior turcii au trecut Dunărea și au intrat în Tara Românească. Unde detașamentele de nekrasoviti li s-au dat sarcina de cercetare și intelligence, în apropiere de Slobozia, se afla o tabara rusească de cazaci de pe Don, după cum scrie și generalul Sadik-Pasa:

„Nekrasoviții au adus doi dezertori din rândurile cazacilor de pe Don, care ne-au dat informații despre pozițiile ocupate de armata rusă. //A doua zi au venit alte unități regulate și cazaci din Dobrogea.Primeam informații bune de la credincioșii de rit vechi din Dobrogea și de la spionii evrei, pe care îi aveam în serviciul meu particular.”

Imediat după ce nekrasovitii au adus cei doi cazaci de pe Don care au dezertat, Sadik-Pasa și nekrasovitii au trecut la atacul taberei rusesti de lângă Slobozia:

„A doua zi am sosit în fața Sloboziei. Odată cu începerea zilei i-am lansat pe nekrasoviți și pe cazacii din Dobrogea în pădure, eu însumi, împreună cu cazacii regulați am urmat linia lizierei, pentru a-i susține. Am început să tragem în pădure; cavaleria rusă, care fără îndoială nu vroia să facă decât demonstrații de tragere, s-a retras repede și a evacuat pădurea.[...] Am ordonat capitanului Wierblicki de a merge pe o colină, pentru a-i ajuta pe nekrasoviții care trăgeau, iar eu, cu divizia condusă de maiorul Dimitrie Kretzulescu, am mers de partea cealaltă a pantei, într-o vale îngustă.

Au fost dar pierderile noastre nu au fost considerabile, dimpotrivă au fost insignifiante. Nekrasoviții și cazacii urcați pe caii arabi au făcut minuni de bravură, profitând de suplețea și lejeritatea cailor [...] Când ne-am întors în Giurgiu, laturile drumului erau luminate de tone de torțe cu gudron, trupele ne așteptau în poziție de paradă, iar Omer pașa a venit să ne mulțumească. Un mare banchet a fost oferit cazacilor ofițeri și soldați, iar eu am primit decoratia Medjidie clasa a treia.[...]”

Ulterior după alungarea rușilor din Slobozia, Sadik-Pasa a plecat din Giurgiu spre Bucuresti, unde l-au cucerit, după cucerirea lui, nekrasovitilor li s-a dat serviciul poștei și ajutorarea poliției capitale conduse de C.A. Rosseti.

„Eu însumi, în fruntea nekrasoviților și a celorlalte escadroane, am avansat spre București. Nekrasoviții străluceau de aur și argint și de culori puternice, caii lor arabi bine întreținuți și hrăniți băteau din copite cu nerăbdare, șeile erau bogat decorate; crucea ortodoxă de rit vechi flutura pe drapele în vânt [...] Cazacilor le-am dat serviciul poștei. Nu am făcut nici o schimbare în serviciul poliției de interior, care era foarte bine condusă de domnul Rosetti.”

După instaurarea ordinii în Bucuresti, au mers mai departe, în cercetarea Tării Românești, cu scopul alungarii rușilor din regiune.

„În aceeași zi împreună cu nekrasoviții și un detașament al cavaleriei române am făcut o recunoaștere spre Cuca(jud. Galati n.r.).Am găsit aici cazacii de pe Don, nekrasoviții au schimbat cu aceștia câteva focuri de armă, dar primii s-au retras în grabă spre Buzău și astfel aveam certitudinea că trupele rusești au intrat în Moldova.”

Întorși în Bucuresti, Sadik-Pasa povestește de un medic grec care nu a răspuns chemării, Sadik trimițand câțiva cazaci nekrasoviti care sa îl escorteze prin tot Bucuresti facandu-l de rușine pentru nerespectarea juramantului lui Hipocrate.

„Acesta se afla la cină la consulul britanic, în haine de gală. I-a cerut politicos să-și facă datoria. Orgoliosul fanariot, pentru că era un grec, nu a cedat decât în fața forței. Ofiterul l-a pus să meargă pe jos între patru cazaci nekrasoviți călare, plimbându-l pe străzile cele mai populate ale Bucureștiului.[...]”

A doua zi, a venit sa îl viziteze consulul austriac cu care a vorbit despre situația staroverilor din Dobrogea și legătura lor cu cei din Bucovina, austriaca, la acea vreme.

„A doua zi, Omer pașa a dat un mare dineu în onoarea generalului austriac, la care am fost invitat alături de alți câțiva generali turci. Generalul a vorbit cu mine despre cavalerie, iar în aceeasi zi m-a vizitat și m-a întrebat despre vechii credincioși din Fantana Alba și legăturile lor cu cei din Dobrogea.”

După reînceperea luptelor, Sadik împreuna cu nekrasovitii au plecat spre Braila, el scriind:

„În apropiere de Brăila am văzut câteva patrule de cazaci de pe Don. Nekrasoviții, care se aflau în avangardă, au început imediat să-i urmărească. Le-am mai trimis în ajutor restul de nekrasoviți, iar eu am pornit spre oraș. Nu intrasem încă în oraș, când sotnikul nekrasoviților, Ewjejel Gtechrbaty(?), a venit să mă întâlnească și să-mi spună că acei cazaci de pe Don au părăsit orașul și s-au retras cu ajutorul bărcilor pe insula din față. La rândul lor nekrasoviții i-au urmărit călare, s-au aruncat în fluviu și au reușit să captureze o barcă și să ia prizonieri opt voluntari din legiunea slavo-greacă; santinelele erau plasate la ieșirile orașului și pe malurile fluviului [...]”

După alungarea rușilor din zona Brailei, nekrasovitii au intervenit cu informații operative despre situația taberelor rusesti pe teritoriul Dobrogei. Armata turcilor nu au mișcat oameni din front pana când cazacii nekrasoviti din Dobrogea nu le-au oferit informațiile trimise chiar de Osip Goncearov cu care urma ca armata otomanilor sa își facă planul de recuperare a Dobrogei. După război, pentru informațiile pe care le-au oferit, „lipovenii” au fost decorati pentru merite deosebite în Războiul Crimeei.

„Aveam informații și detalii precise asupra numărului de soldați din fiecare detașament, prin intermediul cazacilor din Dobrogea, care aveau relații permanente cu credincioșii de rit vechi de aici. Cum aveam ordine să ocup Brăila și acolo să aștept întăririle care trebuiau să-mi fie trimise, fără de care nu puteam să trec de cealaltă parte a fluviului, am trimis lui Ismail pașa, comandantul primului corp de armată ce avea cartierul general la Silistra, pe cazacul Goncearov, șeful civil al cazacilor de veche credință din Dobrogea, cu un memoriu, în care erau trecute toate aceste informații și un plan de atac asupra tuturor detașmentelor rusești, dispersate în Dobrogea.”

Recucerând Dobrogea, trupele lui Sadik-Pasa au dat o petrecere chiar de crăciun în orașul Tulcea, însă nu se așteptau ca fix atunci rușii sa riposteze ducând la lupte pe străzile din orașul Tulcea intre armata neregulata formata din crestini cu cetatenie otomana și trupele rusilor , astfel povestește Sadik-Pasa acel atac al rușilor:

„În cea de-a treia zi de sărbătoare a Craciunului în Tulcea au dat o petrecere în onoare lui Ali pașa a ofițerilor săi în special a cazacilor. În momentul în care festinul degenera deja intr-o petrecere închinată lui Bacchus, subofițerul escadronului al cincilea cazac, Hagi Ghiorghi Hristo, care comanda un avanpost într-o insulă din fața Tulcei(Tudor Vladimirescu n.r.), a avertizat că pe celălalt mal trupele rusești începeau să se îmbarce. Pașa și ciorbagii au început să râdă în hohote la aflarea acestei vești în acelasi timp, ofiterii cazacilor și nekrasoviților sărbătoreau la fel.

Totul a devenit limpede când s-au auzit împușcăturile ce anunțau că lupta era deja angajată. Subofițerul cazac care și-a îndeplinit atât de bine datoria era un vechi haiduc slav. Împreunând cu un pluton de carabinieri s-a așezat lângă pod când trupele ruse au sosit, s-a retras în spatele podului și de acolo a deschis focul asupra inamicului când inamicul dezorientat s-a oprit, subofiterul l-a atacat cu călăreții.

Hagi Ghiorghi se retragea în ordine cu trupele sale spre podgorii. Trupele ruse au intrat în orașul Tulcea, unde au avut loc câteva confruntări cu cazacii regulați și nekrasoviții. Doi cazaci și trei nekrasoviți au fost împușcați, cincisprezece au fost răniți, iar cea mai mare parte a lor împreună cu capitanul, grav ranit, au fost luați prizonieri."

Din păcate, Kampanja nad Dunajem i w Multanach w czasie Krymskiej Wojny 1854-1855(Campania de pe Dunare și Multanaci în Războiul Crimeei 1854-1855) din care am extras informațiile nu e tradusa complet, sunt peste 300 de pagini de manuscris în limba poloneza aflat în prezent la biblioteca din Varsovia, Academia Romana a tradus selectiv, în special pasajele care fac referire la romani și Romania, partea în care se vorbește despre Dobrogea din păcate se oprește în puncte de suspensie.

Kampanja nad Dunajem i w Multanach w czasie Krymskiej Wojny 1854-1855, e doar o carte din multele care fac referire la razboaiele ruso-turce care s-au desfasurat de-a lungul timpului în Dobrogea, rușii având tomuri întregi despre războaiele ruso-turce care nu au intrat în circuitul istoricilor romani, de astfel subiectul Dobrogei și a perioadei otomane a acesteia e marginal pentru istoricii din Bucuresti, iar în Dobrogea nu exista nici un grup important care sa initieze cercetări privind istoria acestei regiuni, în special a surselor aflate în țările vecine.

(VA URMA)

Foto: Sadik-Pasa și manuscrisul sau.

Sursa: Kampanja nad Dunajem i w Multanach w czasie Krymskiej Wojny 1854-1855

care poate fi consultat: https://www.dbc.wroc.pl/.../6121/edition/5703/content...

How many Zaporozhian Siches were there? (ENG)

 Capital city of liberties

How many Zaporozhian Siches were there?

Volodymyr Selezniov

17 October, 2006

https://day.kyiv.ua/en/article/history-and-i/capital-city-liberties

The Ukrainian Cossack era is one of the most exciting and heroic pages in the history of Ukraine, as well as a unique phenomenon in world history. Historians have always taken a special interest in the Cossacks, who were glorified by the ordinary people of Ukraine in songs and dumas, lyrico-epic works of folk origin about events in the Cossack period of the 16 th and 17 th centuries. Unfortunately, owing to the lack of complete sources, a number of problems relating to the study of the Cossacks have not been clarified.

It is generally known that the Zaporozhian Sich was the capital of Cossack liberties. Cossacks were drawn there by their hearts and minds, and the flower of Cossackdom was concentrated in the Sich. The word sich originates from the verb sikty, to cut down with a sword. Originally it meant a system of timber and reed fortifications. The word kish is another term often used to denote such Cossack military settlements. This word is probably of ancient Indo-European origin. Related words in Sanskrit mean “troops,” “the chief’s camp,” and so on. When the first Cossacks began creating their military formations, electing their chieftains, and building their fortified bases, they began using this word to denote the capital of the Zaporozhian Sich.

The Sich was nearly always located in places ideally fortified by nature itself — on river islands that were hard to detect among the multitude of others in forest thickets located by the water’s edge and patches of bulrushes along river banks. The Sich was surrounded by a moat and a 10-meter-high earthen rampart topped with a palisade. Standing above the fortifications were tall towers with embrasures. The river approach was also strongly fortified.

Inside the fortress was a square with a church and a pillory. The square was lined with long buildings known as kurins in which the Sich men lived, as well as officers’ quarters, the chancellery, and further on, warehouses, arsenals, craftsmen’s workshops, and merchants’ stands. The word kurin meant a building where Cossacks lived and had their kitchen, and a military and, later, territorial unit. There were up to 38 kurins where Cossack fellow countrymen usually lived.

Thus, the sich means a clearing in a forest and indicates that the first Zaporozhian Cossack settlements were on wooded islands and in patches of bulrushes along river banks. Since the days of the Cossack historian Dmytro Yavornytsky, it is traditionally believed that there were eight Siches throughout the history of Zaporizhia.

Available sources do not offer an unequivocal answer to the question of where the Zaporozhian Sich was located in the late 15th and early 16th century. However, for the later period there is much more information found in various sources. This information had led scholars to assume that the Khortytsia Zaporozhian Sich, one of the earliest known Siches, was founded in 1553-1557 (other sources point to 1556-1557) with the active participation of Zaporozhian Hetman Dmytro Vyshnevetsky, nicknamed Baida. He was an extraordinary personality with an eventful life. The Khortytsia Sich played an important role in the preparation of campaigns against the Tatars and Turks, but toward the end of the summer of 1557 it was captured and destroyed by thousands of troops of the Crimean khan Devlet Girei.

After the destruction of Khortytsia, the Zaporozhian Sich was located on Tomakivka Island (1560-1593), on the Bazavluk River (1593-1638), Mykytyn Rih (1638-1652), on the Chortomlyk River (1652-1709), Kamianka River (1709-1711), at Oleshky (1711-1734), and the Pidpilna River (1734-1775).

When the Zaporozhian Sich was destroyed by Russian troops in 1775, some Cossacks transferred it to the mouth of the Danube, where it existed from 1775 until 1828 as the Transdanubian Sich. Thus, there were eight Siches on the territory of today’s Ukraine and one beyond the Danube, in Dobruja (southeastern Romania).

Meanwhile, the study of available historical sources provides ample grounds for concluding that the number of Cossack Siches was actually much larger.

The first thing that must be taken into account is that Dmytro Vyshnevetsky-Baida built his town not on Khortytsia Island but on the neighboring island of Mala Khortytsia, also known as Verkhniokhortytsky, Kantserovsky, Vyrva, and most interestingly, Baida Island. It was there that archaeologists unearthed the remains of a 16th — century fortification as well as rifles, fragments of sabers, axes, arrow and spear heads, and coins dating to the time of Dmytro Vyshnevetsky.

Another interesting fact is that so far no archaeological discoveries have been made on Khortytsia Island proper (Velyka Khortytsia) that would confirm the existence of Cossack fortifications.

However, the memoirs of S. Myshetsky, H. Spassky, and others indicate that in 1618-1620 the Zaporozhian Cossacks built the fortress Kish on Khortytsia Island.

It is believed that Hetman Petro Konashevych-Sahaidachny and his troops spent some time on the island during his sea campaigns against Turkey. These are reflected in legends and certain place names, like the Sahaidachny Natural Bounday, Sahaidak’s Bed and Smoking Pipe on Middle Rock, Gates of the Sich, and Sahaidachny’s Rampart. In his Stories of the Glorious Lower Rapids Zaporozhian Host A. Kashchenko insists that the fortress built by Sahaidachny on Khortytsia Island existed until 1625, when, following Zhmailo’s rebellion against Polish repressions, the Zaporozhian Cossacks had to retreat to the depths of the impassable bushes of Great Meadow. However, even afterwards Zaporozhian outposts existed during different periods in Khortytsia, until the Sich was finally liquidated.

Thus, there were two Khortytsia Siches in the history of Zaporizhia: the one on Small Khortytsia (Malokhortytska Sich, 1553-1557) and the other on Great Khortytsia Island (Velykokhortytska Sich, 1618-1625).

Mention should also be made of the period of time that elapsed between the capture of the Small Khortytsia Sich and the emergence of fortifications on Tomakivka Island. Was it possible that the Cossacks had no Sich during this period? No, the Cossacks did not leave the Dnipro; they retreated to the north, to Monastyrsky Island (today this place is practically in the center of Dnipropetrovsk). The name of the island comes from a monastery founded here ca. 870 by Byzantine monks and destroyed by the Tatars in 1224.

Monastyrsky Island was the site of many dramatic events. Princess Olha and Prince St. Volodymyr stopped here on their way to Constantinople, yet the most exciting page in the island’s history is the lengthy residence of Hetman Prince Baida Vyshnevetsky.

After the first Sich was destroyed in the spring of 1557, Vyshnevetsky went to Moscow where he was welcomed with pomp by Ivan the Terrible. The hetman prince joined the Muscovite tsar’s service and was rewarded with an appanage in Belevsky volost (smallest administrative division in tsarist Russia).

In the spring of 1558 he was dispatched by the tsar to conquer the Crimea. A Russian chronicler wrote: “The tsar ordered Prince Dmitri to set up camp on the Dnipro, prepare for a campaign against the Crimean tsar, and do his utmost with the help of God.” Before the campaign against the Crimea, Vyshnevetsky traveled to Kabarda, hurrying to rendezvous with a detachment of knightly people from Putivl under the command of the sexton Rzhevsky sent by Ivan the Terrible to help the Cossacks. According to the chronicler, the prince met the “sexton above the rapids, and left the kish and supplies above the rapids, on Monastyrsky Island.”

Thus, before his campaign against the Crimea, Vyshnevetsky built a fortified camp on the island and left a garrison to guard it. The site for a fortified garrison was not chosen haphazardly. The island had long been used as an outpost on the merchant route “from the Varangians to the Greeks” and for the retinue of the Kyivan princes. In 1559 the fortified camp on Monastyrsky Island was replaced by a timber castle. Evidence of this is found in the contemporary Patriarchal and Voskresensky chronicles, whose entries indicate the existence of a castle, or ostroh, on the island.

In 1559, after the successful Crimean campaign, an okolnichy (Muscovite nobleman) by the name of Danila Adashev, who was being hunted by the Tatar horde, hid in the castle on Monastyrsky Island. The khan, who had chased the enemy for a month and a half, did not dare storm the forbidding fortification and had to return to the Crimea in disgrace. The victorious campaign brought great rejoicing in Moscow. The metropolitan ordered thanksgiving services to be celebrated in every church, and the tsar sent couriers “to Danila and his men on Monastyrsky Island with his reward and gold coins.”

In 1550-1562, Monastyrsky Castle became a bulwark in the struggle against the Turkish-Tatar incursions. Vyshnevetsky spent most of his time fighting the Tatars on the Siversky Donets and Don rivers, in Circassia, and he stormed Azov several times. Each time he would return to Monastyrsky and the fortress that was a reliable base for rest and resupply.

In 1552, Baida’s cousin Mykhailo Vyshnevetsky visited the island and brought him a writ of protection from the Polish king. (The rebellious prince had decided to return under the Polish crown.) Vyshnevetsky went to Poland and soon took part in a campaign against Moldova, which claimed his life. After Baida’s death the Cossacks left Monastyrsky Island and transferred the Sich to Tomakivka Island on the lower rapids.

Thus, the fortifications built by Vyshnevetsky on Monastyrsky Island may be considered a Zaporozhian Sich and can be referred to as the Monastyrska Sich.

The Zaporozhian Cossacks founded several Siches outside Ukraine, in addition to the Transdanubian Sich.

A small Cherkasian town on the Don River, which later became the capital of the Don Cossack Host, was also founded by the Dnipro Cossacks. In his work Russian History since the Most Ancient Times Tatishchev writes that “during the rule of the Tsar and Grand Prince Ivan Vasilevich, the Cherkasians and Prince Vyshnevetsky came to the Don from beyond the Dnipro, settled there, and built a Cherkasian city.” Ukrainian Cossacks were called Cherkasians in Muscovy, the name derived from the city of Cherkasy.

Tatishchev is echoed by his contemporary, the 18th-century historian Boltin: “When the Turkish army approached Astrakhan in 1569, Prince Mykhailo Vyshnevetsky and five thousand Zaporozhian Cossacks were summoned from the Dnipro, from Cherkasy, who joined forces with the Don Cossacks and scored a great victory over the Turks on land and sea, on board their boats. Of these Cherkasian Cossacks a large part remained on the Don, built themselves a special little city (i.e., different from settlements in the Don area. — Author) calling it Cherkasian.”

This “special little city” on the Don was in fact another Zaporozhian Sich, because it was an exact replica of the others on the Dnipro. As usual, they chose an island protected by water on all sides. The fortress was surrounded by an earthen rampart topped with a double oak palisade. The fortress was complete with towers built of timber and a water-filled moat. Like all the other Siches, the town consisted of kurins (buildings) and mud huts. Administratively it was also divided into kurins that later became known as stanytsias.

Thus, one may conclude that there was a Zaporozhian Sich on the Don River (the Cherkasian Sich). Besides Russians, Ukrainian resettlers continued to expand the population of the Don region. This explains the inviolable military alliance between the Don and Zaporozhian Cossacks.

Here is another little-known fact. The new (Pidpylnenska Sich) was not the last on the territory of Ukraine. After the destruction of the Sich, the Zaporozhian Cossacks who had refused to go beyond the Danube scattered all over southern Ukraine. However, the Zaporozhian leadership (Anton Holovaty, Sydir Bily, Zakhar Chepiha) did not abandon the idea of reviving the Sich and took advantage of Grigorii Potemkin’s intercession. In 1783, in a special “proclamation,” Potemkin expressed his intention to assemble the Zaporozhian Cossacks again.

“I hereby announce that Regimental Commander and Captain of the Army Anton Holovaty has been instructed on my behalf to recruit Cossacks from among the residents of Azov gubernia, in the Slaviansk and Yelizavetinsk provinces, who once served in the Zaporozhian Host and who are willing to serve as such under my command.” Eight years after the abolition of the Sich, Zaporozhian Cossackdom was restored through the efforts of its leadership. True, they did not have a definite center like the Sich, but that was only for the time being.

In 1787, on the eve of the war with Turkey, the Russian government granted the Zaporozhian Cossacks’ request and allowed them to establish a Military Kish at the natural boundary of Vasylkove, near the Buh Estuary. The Cossacks quickly established the usual Sich order, set up kurins, and held a council that elected Koshovy Otaman Sydir Bily. However, the Vasylkivska Sich did not exist for long. At the time the Cossacks were known as the Host of Loyal Zaporozhian Cossacks. Toward the end of 1788, in recognition of their active role in the Russo-Turkish war and special combat merits during the capture of fortresses on the Black Sea, the Cossack Host was renamed the Host of Black Sea Cossacks.

After the war ended and in conjunction with the expansion of Russia’s borders in late 1789, the new Koshovy Otaman, Zakhar Chepiha, transferred the Kish to Slobodzeia, a village on the Dnister River, 20 versts (19 miles) from Bendery. Three palankas, small Cossack headquarters, were founded: Dnister (Podnistrovska), Berezanska, and Kinburn Spit (Kinburnska). The Slobodzeiska Sich was also short-lived. The tsarist government, which initially promised to give the Cossacks territories between the Buh and Dnister rivers, went back on its word again and in 1793 resettled the Black Sea Cossacks in the Kuban region. There was no Sich or Kish in the Kuban, and soon the Zaporozhian ways became a distant memory.

The abolition of the Zaporozhian Sich by the tsarist government in 1775 and the distribution of Cossack lands among landowners forced some Cossacks to flee beyond the Danube into Turkish territory. With the Turkish government’s permission, the Zaporozhians founded another Zaporozhian Sich that became known as the Transdanubian Sich. But there was more than one.

At first the Zaporozhian Sich occupied a small territory on the right bank of the Danube. The sultan allowed the Cossacks to build their Sich on St. George’s Island surrounded by the Sulina and St. George’s estuaries. In addition, the Zaporozhian Cossacks were allowed to settle on rivers and estuaries from the Danube to the Buh. Cossack palankas were set up near the Khadzhi-Bei and Tiligul estuaries, also at Peresyp (today’s Odesa). However, the Zaporozhians were not able to settle and build a Sich on the Danube because they clashed with the Lipovans or Nekrasovites, descendants of Old Believers who had fled the Don River region, fleeing persecution during the reign of Tsar Peter I.

The conflict between the Zaporozhian Cossacks and the Lipovans became irreconcilable and often led to bloody and brutal skirmishes. In 1778, the sultan, wishing to prevent further bloodshed, ordered the Zaporozhians to cross with their kish further up the Danube, to Seimeny, located between the cities of Silistra and Rushchuk (today: Bulgaria).

In late 1785, a large part of the Zaporozhians from beyond the Danube left the Seimenska Sich and settled on the Tisza in what was then the Austrian province of Banat, between the cities of Senta and Pancevo (currently in Serbia and Montenegro, respectively). According to an agreement with the Austrian government, the Zaporozhian Host retained its order and traditions, in return for serving on the Austrian border, for which the Cossacks were paid by the emperor on par with the Austrian army. The Cossacks lived on the Tisza for almost 20 years and left Austrian territory in 1804-1805 (the Banatska Sich is reflected in Cossack surnames like Banatsky, Zbanatsky).

The bulk of the Zaporozhians returned to Seimeny. There are reports that some Cossacks split off and traveled to Malta where the Maltese Order still existed. Thus far no historical sources that would unequivocally confirm this have been located, but there is an old Cossack song about those events: Oh, poor head of ours,

Our brothers did not sit together,

Our brothers sat and sang a song,

One is with the Muscovite,

another with the Turk,

And a third one is with the Maltese,

serving in return for clothes.

The return of their comrades in arms from the Tisza breathed new life into the Seimenska Sich and gave the Cossacks a fresh impetus. They had long been cherishing plans to return to the Danube delta. The Cossacks wanted to be closer to Ukraine, and in 1811 the new Koshovy Otaman, Samuil Kalnybolotsky, and part of the host left Seimeny for Kilia Estuary, expelling the Lipovans from both banks. At Vilkove the Transdanubian Cossacks were joined by Zaporozhians who had settled there in 1775, and the joint force traveled to the Dunajec River, one of the Danube’s tributaries in the vicinity of Tulcea. But they were engaged by the Nekrasovites and had to retreat.

The war between the Zaporozhians and the Nekrasovites lasted for two years, with both sides suffering heavy losses, but in 1814 the Zaporozhians stormed and seized Dunajec. The Lipovans had to beat a hasty retreat to Babadag from where the Turkish government shortly deported them to the town of Mainos in Asia Minor.

The Dunavetska Sich was practically the same as all its predecessors on the Dnipro. Like before, there were no women. As in Zaporizhia, all married Cossacks lived in villages. Many of these are still in Dobrudzh (e.g., Slava Cherkaska, Slava Ruska, Zhurylivka, Baklazhanka, Honcharka).

In May 1828, at the start of the Russo-Turkish War of 1828-29, the Transdanubian Zaporozhians led by Koshovy Otaman Osyp Hladky sided with the Russian army at Izmail and fought the Turks. In retaliation, the sultan ordered the Transdanubian Sich destroyed. This was the end of the last Zaporozhian Sich.

As the above facts indicate, there were more than eight Zaporozhian Siches. Why did that number become fixed in Ukrainian history?

Apparently the magic number seven played an important role here. Initially, there were only seven Zaporozhian Siches. For a long time Prince Dmytro Vyshnevetsky’s activities and personality were regarded negatively. After this historical figure was reassessed and his contributions to the formation of the Cossacks recognized, the town he founded on Mala Khortytsia Island was accepted as a Sich (eighth in number and the first according to the date of its founding).

Another no less important reason is the lack of complete and reliable sources. Many historical materials have either vanished in historical cataclysms or were simply destroyed.

Finally, despite the huge body of Cossack historiography, there is still no clear-cut and unequivocal conception of its origin and formation. If we agree that Vyshnevetsky’s small town in Mala Khortytsia was a Sich, then why shouldn’t we regard the town on Monastyrsky Island as a Sich? If the Cossack settlement in the area of the Oleshky natural boundary is considered a Sich, what about the Kish in the area of the Vasylkove natural boundary (at the mouth of the Southern Buh)?

Another little-explored topic is the participation of Ukrainian Cossacks in the formation of other Cossack communities. The Zaporozhian Cossacks took an active part in the ethnogenesis of not only the Kuban Cossacks but also the Don, Terek, and Urals Cossacks in Russia — and possibly the Dnister-Danube haiduks. If we call the Siches on the Danube (and not just on the Dnipro) Zaporozhian, then why do we not do the same in regard to the Kishes on the Don, Dnister, or Tisza? These pages of Ukrainian Cossack history are awaiting serious and unbiased studies.

By Volodymyr SELEZNIOV, Dnipropetrovsk

Issue: №32, (2006)

Rubric: History and I

Aтаманская булава и знамя Усть-Дунайского казачьего войска

 В этот день в 1807 г. по Указу Императора Александра I было создано новое казачье войско – Усть-Дунайское.

В самом начале русско-турецкой войны 1806–1812 гг. командующий Дунайской армией

генерал от кавалерии Иван Иванович Михельсон, обратился ко всем запорожским казакам, волею обстоятельств находящихся на территории Турции, с призывом о возвращении в Россию. В январе 1807 г. при 13-й дивизии Дунайской армии начала формироваться волонтерская команда из перебежчиков и уже 20 февраля 1807 г. Высочайшим указом было учреждено новое войско, названное Усть-Дунайским.

Подчинялось Усть-Дунайское, или как его еще неофициально называли, Буджакское войско

(Буджак – область в южной части междуречья Дуная и Днестра) непосредственно Михельсону, а атаманом стал бывший войсковой писарь Черноморского казачьего войска Иван Пидлесецкий, получивший чин майора. С весны 1807 г. подразделения нового казачьего войска начали успешно участвовать в боях с противником под Измаилом, Тульчей и Браиловым.

После упразднения Усть-Дунайского войска часть его казаков были отправлены на Кубань – в Черноморское казачье войско. Туда же были переданы войсковые регалии – знамя и атаманская булава, которые поместили на хранение в екатеринодарский войсковой Воскресенский собор, где уже хранились черноморские войсковые регалии.

В данный момент атаманская булава и знамя Усть-Дунайского казачьего войска хранятся в

фондах Краснодарского государственного историко-археологического музея-заповедника

им. Е.Д. Фелицына в составе коллекции Регалий Кубанского казачьего войска. На одной из сторон знамени Усть-Дунайского казачьего войска характерная для запорожцев символика –

изображение Гологофы, а на оборотной – родовой герб генерала И.И. Михельсона, во многом благодаря которому и было создано это войско.

Подробнее о знаменах из коллекции Регалий можно узнать на сайте в разделе наука из

статьи Собрание знамен из коллекции Регалий Кубанского казачьего войска научного

сотрудника П.В. Новикова.

Знамя пожаловано Усть-Дунайскому войску Александром I в 1807 году, на знамени изображен герб генерала от кавалерии И.И. Михельсона. После упразднения войска в 1808 году, знамя было доставлено в Екатеринодар и хранилось вместе с другими регалиями Кубанского казачьего войска. Ныне - возвращено из США в Краснодар.

С помощью специалиста по ретушированию фотографий мне удалось улучшить эти два изображения.

Первую сторону флага было легче улучшить. Элементы картины более просты: солнце, крест и полумесяц. Это были типичные элементы запорожских казаков:

Это изображение после удаления всех пятен.

Вторую сторону флага восстановить было сложнее. Вот первый этап этой работы:

И вот второй этап:

Вторая сторона флага требует некоторых пояснений: то, что вы видите, - это герб генерал-майора Ивана Ивановича Михельсона, командующего Императорской Дунайской армией, который создал это казачье войско.

Его первоначальный герб был следующим:

На них изображены одни и те же элементы: шлем шевалье, рука, держащая меч, замок и 2 дерева.

Все они были совместимы с первоначальным вариантом герба.

Версия, изображенная на нашем флаге, была немного другой: шлем шевалье был заменен на бикорн, который был более современной военной шапкой. Вероятно, именно таким был головной убор этого военачальника в начале 19 века.

Рукав на флаге также более современный. В качестве заключения мы имеем модифицированный герб, более соответствующий началу 19 века.

Для тех, кто хочет его сделать, иметь, вот его модернизированная версия:

Очевидно, что старый флаг нельзя сделать точно таким же, каким он был. На моей современной версии он имеет все свои оригинальные элементы: военную фуражку того времени, руку, меч, замок и деревья.

казак Коровяк

Здравствуйте,

я регулярно почитываю Ваш блог Cossacks without borders, хочу к Вам обратиться как к специалисту, помогите пожалуйста проверить семейную легенду.

Говорят что мой прапрадед по фамилии Коровяк был Дунайским казаком и получил за службу землю вместе с двумя другими казаками в районе современного села Владимировка Одесской области, тогда это была Ивановская волость Аккерманского уезда, позже там образовалось полноценное село. Я думаю, что на самом деле речь шла не столько о Владимировке сколько о Варатике, который находился в непосредственной близости от Ивановки, во время революции это село разгромили. Позже его потомки числились Аккерманскими мещанами.

Я обращался в Измаильский архив с подобным запросом, но там сведений о нем не нашли. 

Подскажите, может Вам попадалась где-то эта фамилия или может Вы можете посоветовать другие источники где я могу проверить информацию о моем предке.

С уважением 
Денис 

Denys Drozhzhyn 
drozhzhyn@gmail.com

Роль женщин в процессах мирного взаимодействия казаков и горцев Северного Кавказа в ХVIII–XIX вв. (ENG)

http://www.kazaksusa.com/node/726

Роль женщин в процессах мирного взаимодействия казаков и горцев Северного Кавказа в ХVIII–XIX вв.

Продолжительное время, соседствуя и взаимодействуя с кавказскими народами, Казачий Народ впитывало в свою культуру и быт новые черты, одновременно передавая часть своих горцам. По особому это взаимовоздействие проявилось в сфере женских интересов, а также в их судьбах. Казачество

Так, за исследуемый период произошло изменение хозяйственных обязанностей казачек под влиянием сельскохозяйственных и животноводческих традиций черкесов. Например, в это время велся взаимообмен посевными культурами – именно под влиянием горцев на Кубани стали широко использовать кукурузу, выращивать фасоль и горох. Это, в свою очередь, изменило традиционную кухню Казаков. Женщины стали готовить кабачковую икру, мамалыгу, острые соусы, начали делать сыры, закваску для которых покупали или выменивали у адыгейцев 1. Казаками перенимались традиции садоводства (адыги выращивали прекрасные сорта яблок, груш, винограда, которые были приспособлены к местным природным и климатическим условиям), в станицах появились горские породы животных (коней, неприхотливых грубошерстных овец и т.д.). В то же время отдельные черкесские племена, переходящие к прочному оседлому образу жизни, стали выращивать завезенные переселенцами пшеницу, ячмень, овес и т.д. Многие кавказцы плуги и косы покупали у казаков 2. Так, ногайцы – соседи линейных казаков – уже в начале XIX в. стали переходить к оседлому образу жизни, заимствовав у адыгов тип жилых и хозяйственных построек, а у казаков – посевные культуры (пшеницу, ячмень и овес) 3. Под влиянием казачьей культуры в горской традиционной кухне появились подсолнечное масло, квашенная капуста, свекла; кавказские женщины даже научились готовить борщ 4.

Вместе с возникновением российско-горских меновых дворов (первый меновый двор учрежден в г. Екатеринодаре уже в 1794 г. 5) в обиход казачек вошли различные черкесские товары, ремесленные изделия 6. Причем потребность в обмене с обеих сторон была так велика 7, что нередко торговля выходила за рамки отведенных для этого мест. Так, в 1827 г. была зафиксирована «переписка о незаконной продаже соли, железа и пороха казаками Кубанского казачьего полка жителям закубанской местности» 8. П.П. Короленко отмечает, что уже «в первые годы прибытия казаков на Кубань черкесы снабжали их хлебом, скотом, лесом и другими предметами местного производства, даже оружие давали; взамен же всего этого получали от черноморцев соль, которой во всей черкесской стороне не было» 9. Большим спросом пользовались у казаков привозимые черкесами звериные шкуры и туши диких кабанов и свиней. Одним из важных продуктов обмена являлись вытканные казачками холсты 10. В свою очередь горцы привозили для женщин в станицы на обмен корень марены (естественный краситель) и лист кустарника желтинника (для дубления) 11. Торговые отношения периодически прекращались под воздействием военных событий на Линиях, но в целом был характерен рост заинтересованности обеих сторон в расширении торговли. Кроме того, именно она способствовала сохранению мирных отношений с частью горцев 12.

Более близкое знакомство с горской культурой раздвигало рамки представлений казачек о кавказских народах, их традициях и мировоззрении. Отношение к горцам меняется и благодаря появлению в станицах черкесских детей, которые попадали к казакам после взятия аулов 13. Эти дети не просто росли в казачьей среде и в процессе этого «оказачивались», вырастая, они обзаводились семьями здесь же, в станицах, внося тем самым горскую кровь в общий казачий генофонд. В ст-це Ильской Секлетея Моисеевна Кийко вышла замуж за выросшего в этой станице черкеса Ивана Кучму (по воспитателю Никифору Кучме). У них родилось семеро детей. По словам одной из жительниц хут. Карского Ульяны Талановской, в ст-це Ильской у казака Дубовина воспитывалась девочка-черкешенка, которая впоследствии вышла замуж за Василия Семиниенко. По-русски ее называли Марией 14.

О мальчике Егоре «из военопленных туземцев», взятом на воспитание казачкою станицы Чамлыкской Дарьею Поляковой, сообщают «Кубанские войсковые ведомости» 15.

Если девочка-горянка была аристократического происхождения, то ее могла взять на воспитание и семья пленившего ее офицера-дворянина. Например, Рафаэль Скасси, путешествовавший по Кавказу в начале XIX в., упоминает о том, что жена генерала Бухгольца была «урожденной черкесской княжной: она была захвачена в плен при взятии Анапы графом Гудовичем и была воспитана графом Коковским» 16. Подобное невольное родство меняло отношение женщин и ко взрослому черкесскому населению.

Известны случаи, когда в станицы после многолетнего плена возвращались очеркесившиеся дети казаков. Попав в горы в совсем маленьком возрасте, они воспринимали горский менталитет, становились мусульманами, зачастую абсолютно не знали русского языка, но найдя родственников-казаков, оставались в станицах и вносили горский колорит в традиционный казачий быт. Перевоспитанием таких казачат занимались в первую очередь их матери или усыновившие их женщины. В 1840 г. казачка ст-цы Екатеринодарской Анна Шевченко узнала по родственным чертам и ожогу на ноге в бежавшем из гор черкесе Мустафе своего сына Лаврентия. Он еще маленьким ребенком попал в горы и мог лишь догадываться, что на самом деле был из казачьей семьи 17.

Новые культурные особенности в жизнь казачек Кубани вносили и черкешенки, добровольно или по вине обстоятельств вступавшие в браки с казаками.

Отдельные исторические источники указывают на то, что российско-кавказские брачные связи стали устанавливаться еще в Киевской Руси 18. Так, сын Владимира Мономаха Ярополк, посланный в 1116 г. отцом на половецкую землю, привел с собой «ясы и жену полони себе ясыню» – Елену – девицу чрезвычайной красоты, дочь Ясского или Стенского князя Сварна. Всеволод Георгиевич, брат Андрея Боголюбского, имел жену ясыню Марию, сестра которой была с 1182 г. за Мстиславом, сыном Святослава – великого князя Киевского, Изяслав Мстиславович в 1154 г. женился на царской дочери «из Обезь» 19.

Самым известным российско-кавказским брачным союзом, относящимся к середине XVI в., является женитьба Ивана Грозного 20 на кабардинке Гошаней 21 (в крещении Марии), дочери князя Большой Кабарды Темрюка 22.

С XVII в. наиболее часто в брачные связи с горскими племенами стали вступать южнороссийские казаки. По сообщениям В.Д. Сухорукова, Н.М. Карамзина, П.А. Кулиша, в XVII в. донцы «доставали себе жен, как вероятно, из земли черкесской и могли сими браками сообщить детям нечто азиатское в наружности» 23. Впрочем, межэтнические браки характерны для всех групп Казаков в силу специфики их военной деятельности – как пограничные подразделения казаки часто жили в иноэтничной среде и нуждались в свободных женщинах для создания семей. Например, в 1622 г. патриарх Филарет в своем письме архиепископу Киприану отмечал, что многие сибирские казаки «с татарскими и с остяцкими, и с вогулицкими… женами смешиваются… а иные живут с татарскими некрещеными, как есть с своими женами» 24. К началу XVIII в. среди жен уральских казаков встречались татарки, калмычки, казашки и даже персиянки.

Наиболее сблизились с кавказскими племенами гребенские и терские казаки. В результате многолетнего (преимущественно мирного) соседства с горцами среди замужних казачек было много женщин местного горского происхождения, особенно чеченок, кабардинок и ногаек 25. Как отмечает И.Д. Попко, «казаки скоро вошли в дружеские и даже родственные связи с горцами… от которых брали на свое обзаведение зерновой хлеб, скот, лошадей и даже жен невенчальных» 26.

До XVIII в. особых препятствий для смешанных браков не было 27 и казаки быстро переняли кавказские обычаи: стали либо воровать себе невест, либо получать их в жены по договору с родителями (с необходимой выплатой калыма). Но так как калым был зачастую не по карману рядовому казаку (по словам П.С. Палласа, в конце XVIII в. он составлял «нередко свыше 1 000 гульденов» 28), то наиболее частым способом получения невесты все-таки стало широко распространенное на Кавказе (по тем же причинам) «умыкание», т.е. похищение девушки 29. Как отмечает Ф.А. Щербина, «русская казачья вольница на Тереке… в первые времена своего существования буквально-таки добывала себе жен на Кавказе» 30. К примеру, гребенской казак Фролов был женат на дочери кабардинского князя Таймазовой, которую он в свое время похитил 31.

На Кубани так же, как и у терских казаков 32, причиной брака могло стать пленение горянки 33 или договор с ее родителями (с выплатой достойного калыма). Многие исследователи отмечают, что главной причиной подобных браков являлся недостаток женщин брачного возраста в кубанских станицах. Как отмечает Ф.А. Щербина, в первое время после переселения казаков на Кубань «…черкесы и черноморцы хотели родниться: черкешенки не прочь были выходить за русских, а казачьи старшины мечтали о женитьбе на черкесских княжнах» 34. После выравнивания демографической ситуации (что совпало с окончанием военных действий на Северном Кавказе) браки с кавказскими женщинами в казачьей среде стали редкостью.

По данным фактам информатор из ст-цы Удобной Андрей Гамиев рассказал следующее. «Во время Кавказской войны его прадед (казак ст-цы Удобной по фамилии Прокопенко) женился на черкешенке, оставшейся в одиночестве с двумя детьми после ухода горцев. Одного ребенка взяли, по неизвестной причине, некие Романовы, а второй, Михаил, по-видимому, и продолжил род Прокопенко. Как рассказывают старики, ходила «энта турка» по улицам в штанах и с черным покрывалом на глазах и похоже была из богатой семьи, возможно какого-то горского князька. Тем более что после войны Прокопенко ездил куда-то на бричке со своей нерусской женой и вернулся со спрятанными черкесами сундуками» 35.

Стараясь прижиться в станицах, горянки при конфликтах черкесов с казаками часто становились на сторону последних. Дед жены информатора А. Гамиева – Анжелики (в девичестве Норкиной) – рассказывал, что их прапрабабушка – черкешенка, украденная прапрадедом (казаком из ст-цы Передовой), спасла эту станицу от нападения черкесов, подслушав разговор своих соплеменников, которые под видом «мирных» приехали в станицу на базар. Женщина сообщила об услышанном атаману и казаки успели подготовиться к нападению, за что ее наградили медалью 36.

В свою очередь и казачки иногда становились женами кавказских горцев, правда, в основном путем похищения, а не традиционного для казаков сватовства. С течением лет они перенимали горские обычаи и язык, рожали детей. «Кубанские войсковые ведомости» сообщают о казачке Аксинье, вышедшей из плена «с грудным детем», лет 40-ка, которая «разговор по-русски мало знает» 37. Видимо, она была похищена маленькой девочкой и за 30–35 лет, прожитых в горской среде, практически забыла родной язык. Такие пленницы даже при имеющейся возможности не возвращались в родные станицы. По свидетельству А.В. Верховых, похищенная горцами казачка из ст-цы Воздвиженской вышла замуж за черкеса и на предложение вернуться в станицу по прошествии 20 лет ответила следующее: «Я поехать не поеду. У меня уже тут семья. И дети» 38.

Рассказывает о подобном случае и летописец ст-цы Кавказской войсковой старшина А.Д. Ламонов. «В исходе лета 1864 г. в ст-цу Кавказскую приехала рослая старуха черкешенка с двумя сыновьями лет от 25 до 30, рослыми, рыжеватыми молодцами. В штабе бригады, в ст. Прочноокопской, черкешенка заявила, что она давно-давно была взята в плен, назвала станицу «Капкаская» и брата своего «Огопь», что она желает вернуться в станицу со своим семейством. Она удивлена была переменой станицы, полагая, что ее привезли не в «Капкасскую», а в другую какую-то станицу. Как потом оказалось, она взята в плен до 1830 г. Ее повели в старую, так сказать, станицу; она долго ходила по станице, отыскивая родной дом; как только вышла на бывшую главную улицу, так прямо пришла к дому Агапа Калгатина, указывая на дом, сказала: «Кардаш Огоп» (брат Агап). Радоваться ее возвращению было некому; Агап и его жена умерли. Сын Агапа, Иосиф, не знал свою тетку» 39. Не найдя в живых брата, старуха уехала из станицы и, по версии рассказчика, переселилась с детьми в Турцию.

В целом межэтнические браки способствовали складыванию традиций куначества, которые в мирное время твердо поддерживались 40, а в момент обострения военной ситуации привлекались для освобождения из плена родственников 41.

Например, у линейцев-пластунов существовала система укрывательства в семьях кунаков при разведке за Кубанью 42. Одна из современниц Кавказской войны вспоминает: «А чтобы ненависти, так у нас ее к горцам никакой не было… У всякого казака из них кунаки были… Что правда, то правда, воровали, обижали они нас частенько, да ведь и наши не давали им спуска… Сойдутся на сотовку, бывало, ровно друзья какие; твоя кунак, моя кунак – говорят право…» 43. По свидетельству информатора Е.И. Зыбина, «были случаи, когда дети кунаков-горцев воспитывались в казачьих семьях» 44. В период переселения в Турцию некоторые адыги прятали и оставляли в казачьих семьях своих детей, им давали казачьи фамилии и воспитывали как своих 45.

Складыванию куначества между казаками и горцами способствовали и правительственные меры по расселению горских народов вокруг линейных станиц 46. В 1817 г. выходит Высочайшее разрешение допускать селиться мирным горцам возле самого берега Кубани. Так размещаются на левобережье Кубани вблизи Екатеринодара 30 дворов бжедухов 47. Как отмечает Ю.Ю. Клычников, «есть факты и того, что администрация шла на удовлетворение земельных нужд горцев, порой утесняя для этого казачье население» (курсив наш. – А.Ц.) 48.

Таким образом, отношения казаков с кавказскими горцами в указанный период далеко не всегда носили характер военного противостояния – было множество форм мирного взаимодействия, менявших культурный облик обеих сторон. Во многих из этих процессов участвовали женщины – и горянки, и казачки. Влияние иной этнической культуры проникало в их хозяйственную деятельность, меняло состав их семей и представления об окружающем мире, способствовало складыванию межэтнического взаимопонимания.