DATE DIN ISTORIA COMUNEI VOLINTIRI (ROM)

DATE DIN ISTORIA COMUNEI VOLINTIRI

consemnate la data de 7 martie 1992 de

 Vasile Petrovici Gaugas, profesor de Istorie la scoala medie din Volintiri,

 veteran al învatamîntului din Republica Moldova

Comuna Volintiri, în istoria sa cronologica, a purtat doua denumiri : Bebei (1526-1827) si Volintiri (1827-prezent).

Prima mentiune istorica a satului nostru dateaza din anul 1526, cind o caravana de mestesugari si negustori din Moldova Carpatilor rasariteni, care se indreptau spre Europa Centrala sub presiunea ostirilor turcesti din raialele Akerman (Cetatea Alba), Chilia si Reni, s-a oprit pe valea acestui riusor, caruia i-au spus « riul Babei ». Aceasta provine de la unul dintre acei calatori, care se numea Babei. De aici si numele tirgului de mai tirziu, Bebei, vestit în intreaga Moldova. Locuitorii sai de la inceputuri erau tarani razesi, atrasi în numar mare de multimea de paminturi libere disponibile, pe care le-au putut ocupa. Dupa caderea Moldovei sub stapinirea otomana, în anul 1538, localitatii i se mai spunea si Bibei, care în limba turca insemna « sat mare ». In anii stapinirii turcesti si tataresti în Bugeac (1783-1806) în satul Bibei au locuit si turci, si tatari, si greci, nucleul satului constitutindu-l totusi moldovenii, adica populatia autohtona, care erau tarani razesi, mestesugari, negustori, etc., stabiliti aici cu traiul.

În secolul al-XVIII-lea, odata cu intensificarea razboaielor ruso-turce, în aceasta regiune au aparut « volintirii » (voluntarii) moldoveni, sirbi, greci si altii, care mai inainte luptau în grupe sau unitati mai mici impotriva stapinirii otomane, pentru capatarea libertatii si independentei Moldovei. Astfel, în razboiul ruso-turc dintre anii 1735-1739 a devenit faimos un detasament de voluntari moldoveni sub comanda generalului Constantin Cantemir. În razboiul ruso-turc dintre anii 1768-1774 de partea armatei ruse au luptat 12 000 voluntari moldoveni. În razboiul ruso-turc dintre anii 1787-1792, din satul Bebei au luptat voluntarii Damian Dianu, Ion Baciu (Bacu), Erhan si altii, care au devenit ofiteri moldoveni pe linga armata rusa. Dupa tratatul de pace de la Iasi (1792) Rusia capata în stapinire paminturile ce apartinusera pina atunci tatarilor si turcilor, pina la Nistru. Imperiul rus se pregateste minutios pentru un nou razboi cu Turcia si da mare atentie voluntarilor moldoveni, munteni si altor popoare din Balcani, ce se aflau inca sub jugul turcesc. La Odesa s-au format astfel trei regimente de voluntari moldoveni, greci, sirbi. Dintre acestea, doua erau formate din locuitori din Bebei, ostasi de rind, iar al treilea din cadre de elita, ofiteri din rindurile moldovenilor. Ulterior, acest regiment de elita a fost numit « regiment de nobili », în care se gaseau si sus numitii D. Dianu, I. Baciu, Erhan si altii.

Dupa inceputul razboiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, la 20 februarie 1807 Tarul Alexandru I semneaza decretul asupra formarii « Oastei din delta Dunarii », ale carei unitati erau comandate de ofiterii moldoveni proveniti din « regimentul de nobili », sub comanda colonelului Corbu. Aceasta oaste se completa mereu cu voluntari moldoveni, munteni, greci, sirbi, etc. Pina în anul 1810 se formasera deja 6 regimente de astfel de voluntari, adica o armata intreaga, si nu doar o unitate militara de cazaci, dupa cum afirma functionarul Rusiei tariste D. Scalcovski în lucrarea sa « Istoria novoi ili poslednego contsa zaporojscogo seci», (Odesa, 1846, p. III).

Tratatul de pace de la Bucuresti, care a pus capat acestui razboi, a dispus desfiintarea « Oastei din delta Dunarii », voluntarii sai intorcindu-se fiecare pe la casele lor, în satele de bastina. Maiorul D. Dianu, capitanul I. Baciu, Erhan si alti volintiri s-au intors la Bebei, fiecarui ofiter atribuindu-i-se cite 6000 desetini de pamint. Volintirii de rind au primit de la tarul Rusiei numai 60 desetine de pamint. Pamintul acela era socotit pamint al statului, ramas fara  proprietari. Dupa plecarea tatarilor si turcilor din Bugeac, în sudul Basarabiei erau foarte multe astfel de paminturi libere.

In 1775, dupa inabusirea rascoalei cazacilor sub conducerea lui E. Pugaciov, cazacii zaporojeni rebeli au fost alungati peste Dunare, în Muntenia si Dobrogea. În anul 1807 Tarul Alexandru I i-a amnistiat si i-a chemat sa se intoarca în Imperiul rus.

La sfirsitul anilor 1820 fostii cazaci ucrainieni si rusi au inceput sa se intoarca acasa, în Rusia. Dupa razboiul ruso-turc dintre anii 1828-1829, Tarul Rusiei Nicolai I intemeiaza prin decret, în anul 1829, corpul « cazacilor dunareni », pe baza fostei osti moldovenesti a voluntarilor si cazacilor intorsi din Muntenia (Braila) si Dobrogea (a se vedea mai sus “Oastea din delta Dunarii »). Inca din anii 1826-27 în satul Bebei se stabilisera cu traiul, la invitatia fostilor lor colegi de arme din « Oastea din delta Dunarii », 144 de familii de moldoveni, în frunte cu Anghel Babin. Locuitorii satului Bebei, în memoria luptelor cu cotropitorii turci, au hotarit sa-i schimbe numele în «Volontirovca ». În anul 1829, Volontirovca, Starocazacie si Acmanghit au fost transformate în stanite cazacesti, care erau niste centre militare. În stanita Volontirovca intrau si satele care au aparut mai tirziu, în apropierea sa. În Volontirovca majoritatea erau moldoveni, iar în Starocazacie si Acmanghit erau rusi, ucrainieni si moldoveni.

In anul 1837 pe mosia boierului Erhan din Volontirovca a fost fondat satul Stefanesti. În 1839 pe mosia capitanului Baciu au aparut satele Faraonovca si Petropavlovca, iar pe mosia boierului D. Dianu s-a construit în anul 1840 satul Dalniceni (cunoscut în trecut si sub numele de Gelairi si, de asemenea, Marafelefca).

Volontirovca a fost stanita pina în anul 1868, cind a fost desfiintata, iar cazacii de acolo si din satele vecine au fost transformati în tarani de stat. În biserica Sfintul Gheorghe din Volontirovca s-au pastrat doua drapele, semn ca acolo fusesera 2 regimente, precum si un sceptru. Unul din drapele a fost dus la Moscova în 1941, iar celalalt a fost luat pentru a fi expus la muzeul de istorie din Izmail (Ucraina) în 1946.

In anul 1930 comuna Volintiri avea o populatie de 6370 locuitori, dintre care 5127 erau romani, 717 rusi, 420 evrei, 1 ungur, 62 nemti, 2 ucrainieni, 45 bulgari, 4 polonezi, 3 greci, 14 tigani, iar 5 nedeclarati (conform Monitorului Oficial din acel an al Romaniei, vol.2, pag.128, Bucuresti). În 1940 mosia satului avea 14 000 ha de pamint. Hotarele comunei Volintiri poarta urmatoarele denumiri : la rasarit i se spune « la cruce », la miaza-noapte « în podis », mai la miaza-noapte « spre Cîzîl », mai la apus « spre drumul Causeni ». La apus de comuna oamenii numeau pamintul « Valea Ursului », pentru ca pe acolo s-au ascuns haiducii cu numele de familie Ursu, prin secolul XVII. Mai spre asfintit i se spune « Valea Copciacului ». Zonei de la miaza-zi asfintit i se spune « spre rusi », la miaza-zi de comuna « spre Faraoni ». Mai la rasarit este « la brazda Faraoni ». La miaza-zi de comuna se afla paminturile numite « la Sandu », mai departe spre miaza-zi rasarit « la Dianu ». Mai la rasarit miaza-zi de paminturile « la cruce » se afla « valea lui Tobultoc ». Aici, în aceasta vale, s-a ascuns de copoii imperiului rus, în anii ‘30 ai secolului XIX, Tudor Oltonu, haiduc basarabean, cunoscut si sub pseudonimul de Tobultoc.

In anul 1840 a fost organizata prima scoala primara parohiala (obsteasca), care a functionat în limba rusa pina în 1918, iar dupa aceea în limba romana. În anul 1933 cele 3 scoli primare din comuna au fost transformate în scoli medii de invatamint obligatoriu de 7 clase. În anul 1865 a fost fondat gimnaziul mixt teoretic de patru clase. Invatatura era cu plata, iar elevii invatau materiile mai temeinic, precum si doua limbi straine : franceza si greaca. Gimnaziul a functionat pina la 28 iunie 1940. Scoala medie moldoveneasca a fost intemeiata în anul 1944, cu un efectiv de 750 elevi si 23 cadre didactice, invatatori si profesori. În afara de scoala medie mai functionau :  o scoala de 7 clase (ulterior de 8 clase), cu 450 elevi si 20 invatatori si profesori, precum si scoala primara nr.1, la care erau 120 elevi si 5 invatatori. În anul 1977 toate scolile au fost comasate intr-o singura scoala medie. În prezent (1992) toti elevii comunei, în numar de 800, invata în aceasta scoala medie, situata intr-o singura cladire, fata de 5 cladiri, cite erau în 1939. Le predau 50 de invatatori si profesori.

Spitalul de sector a fost fondat în anul 1850. Astazi (in 1992) deserveste populatia în domeniul pediatriei si stomatologiei. Personalul sanitar este compus din 5 medici : doi pediatri, doi terapeuti si un stomatolog, secondati de 24 de lucratori cu calificare medie si 15 infirmieri.

Bibliotecile satesti, pentru copii si adulti, au fost fondate în anul 1933. Pina atunci bibliotecile erau numai în scoli, pentru copii, iar pentru adulti se aflau la caminul cultural, în cladirea gimnaziului. În anul 1977, în cladirea scolii a fost amenajat un muzeu de studiu al tinutului natal, care ulterior a fost desfiintat.

In anul 1964 a fost data în exploatare casa de cultura din Volintiri, în care astazi functioneaza urmatoarele formatiuni : ansamblul popular de cintece si dansuri « Tineretea » (conducator muzical I. Esanu, absolvent al institutului de arte Gavriil Muzicescu) ; ansamblul de dansuri (conducator Cadu Anatol) ; ansamblul de fluierasi (conducator Toma Constantin) ; ansamblul muzical de estrada (conducator Petrescu Gheorghe). Un lucrator neobosit al palatului de cultura este Stepanov Serghei Procopovici, care a lucrat în salopeta la construirea acestuia, iar de la inaugurarea sa, în 1964, i-a fost director pina în zilele noastre ; biserica Sfintul Gheorghe, construita intre 1861-1872, dupa planurile arhitectului Sasin.

Prima gospodarie colectiva a fost infiintata la 7 septembrie 1947. L-a avut ca presedinte pe Hincu Petru Mihail. Pina în anul 1949, cind s-a incheiat colectivizarea, în comuna au mai fost organizate inca 4 colhozuri, astfel ca în 1950 erau inregistrate 5 colhozuri. Acum (in 1992) mai functioneaza doar un singur colhoz.

In anul 1960 a fost construita fabrica de bauturi spirtoase (de prelucrare a vinului), cu o capacitate de 6000 t, care în 1990 a trecut în posesia gospodariei colective locale. Primul sau presedinte a fost Chetrusca Mihai Trofimovici.

Fabrica de pasari a fost construita de gospodaria colectiva si data în exploatare în anul 1970. Ulterior a fost luata de stat.

Nota autorului acestui blog:

Istoricul Dinu Postarencu, doctor in istorie si cercetător ştiinţific superior la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, isi exprima serioase rezerve cu privire la expunerea de mai sus. Astfel, domnia sa ne-a scris despre aceasta:

"Sub aspect istoric, e un talmes-balmes. Dar si din punct de vefere geografic: cum putea caravana sa se indrepte din Moldova Carpatilor rasariteni  spre Europa Centrala si, cand colo, sa poposeasca cu totul in alta directie?! Deci, alogic.

Cum putea sa provina denumirea râului de la numele unui calator din Moldova, dar etimologia sa fie de originine tutanica?!

Tatarii nogai au aparut in sudul teritoriului dintre Prut si Nistru dupa 1538, dar s-au stabilit definitiv dupa 1600. In 1673 a fost stabilit un hotar intre nogai si populatia romaneasca, de-a lungul Valului lui Traian de Sus, numit Hotarul lui Halil pasa. Prin urmare, stapanirea turco-tatara nu a fost din 1783.

Daca localitatea Bebei exista din 1526, atunci de ce ea nu este atestata documentar pana la inceputul sec. al XIX-lea? Mai mult decat atat, cica a fost oras vestit. Fantezii!

Romanii s-au inrolat ca voluntari in armata rusa in toate razboaiele ruse-turce, dar aceasta nu inseamna ca toti acesti voluntari au vreo legatura cu satul Volintiri.

Sunt si alte gafe, insa e mult de scris."

Multumim pentru aceste precizari domnului Dr. Postarencu. Din pacate, domnul profesor Gaugas nu mai este printre noi, ca sa raspunda acestor observatii. A decedat acum citiva ani...